Cod produs:  andreas
Autor(i):  Irineu Mihalcescu
Editura:  Andreas
Aparitie:  2021
Tip Coperta:  cartonata - interior color pe hartie cretata
Nr. Pagini:  128
Format:  20x27 cm
ISBN 978-606-765-140-9
45,00 Lei 55,00 Lei
Reducere 18%
 In limita stocului disponibil
    Distribuie pe Facebook  

Istoria Sfanta - a Vechiului si Noului Testament - Irineu Mihalcescu

Studiul cărţilor Vechiului şi Noului Testament necesită un efort solicitant. Nu cauţi doar – cel puţin ca teolog – să ţi se descopere amănunte şi neclarităţi filologice, ci ai nevoie de dobândirea hranei sprituale. Demersul de a descoperi tainele Sfintelor Scripturi îţi impune asumarea de responsabilitate, transmiterea mesajului dumnezeiesc către lumea aceasta devenind pentru cercetător una din principalele priorităţi. Destinul uman a fost de multe ori modelat profund, Biblia sau Cartea Cărţilor, cum o  mai găsim numită prin diverse studii, descoperindu-se a fi într-adevăr o opera a spiritului. Nu mai puţin de trei milenii de istorie, cultură, tradiţiei şi identitate naţională a poporului evreu se desfăşoară în paginile acestei minunate cărţi. În Biblie ni se descoperă inspiraţia şi pronia lui Dumnezeu, zeci de cărţi cu conţinut istoric, dogmatic, ritual, poetic, filosofico-moral. Numele de Biblie a apărut cu aproximaţie pe la jumătatea secolului al II-lea î.d.Hr., provenind din pluralul grecesc Βιβλίον. La începuturi, cuvântul avea sensul de fâşie de papyrus, transformându-se treptat în diminutivul carte. 

       Prin secolul al V-lea, chiar al IV-lea d.Hr., a luat sfârşit şi redactarea ultimelor cărţi ale Vechiului Testament. De-a lungul secolelor, traducerile au suferit îndreptări, copii şi diverse variante, începând cu versiunile originale redactate în limba ebraică şi trecându-se mai apoi la textul Aramaic – limba vorbită de populaţiile din vremea Mântuitorului Iisus Hristos  - folosit de evrei la întoarcerea din robia babilonică. Începând cu secolele VIII – VI d.Hr., un grup de învăţaţi continua traducerea cu atenţie şi redactarea cărţilor scripturistice într-o ebraică târzie numită şi masoretică (masoreth = tradiţie, legătură). Nu suntem departe de vremea (acum aprox. 50 de ani) când majoritatea textelor aramaice sau ebraice ale Vechiului Testament proveneau din copii ale secolelor IX şi X. Masoreticii lucrează la o unificare a cărţilor veterotestamentare, lucru observat în mărturia istoricului Flavius Josephys sau în textele sulurilor din pergament descoperite de ciobanul evreu în pustiul  Qumranului, pe ţărmul Mării Moarte în 1947. Oraşul Alexandria din Egipt avea în secolul al III-lea d.Hr. o populaţie numeroasă, alcătuită inclusiv de un număr mare de greci şi evrei, acoperind toate păturile sociale, dintre acestea pătura culturală ce aspira spre cele mai înalte valori spirituale. În consecinţă, aceştia solicită o traducere în limba greacă reprezentativă din acel moment pentru regatul elenistic. Proiectul a fost condus cu succes de Ptolemeu Philadelphul (285 – 246 p.Chr.), care a cerut să fie colectate din bibliotecile preoţilor şi cărturarilor evrei din Ierusalim şi împrejurimi toate manuscrisele ce aveau cuprins scripturistic şi trimise la Alexandria. Bogăţia de manuscrise sacre ajunsă cu ambarcaţiunile pe mare a fost preluată de un grup de 70 de învăţaţi, care au reuşit să ducă la bun sfârşit traducerea lor în greceşte. În felul acesta a apărut Septuaginta (˶a celor şaptezeci˝), indicând astfel numărul traducătorilor. Nu există altă versiune mai de seamă, având fundamentul cel mai bine definit în ce priveşte conţinutul teologic, ca Septuaginta. Rămâne până astăzi reperul de bază al teologilor, filologilor şi, în general, al exegeţilor Vechiului Testament. Au mai existat apoi şi alte traduceri din ebraică în greacă, una din acestea fiind cea de la Veneţia aparţinând unui anonim din secolul al XIV-lea. O altă traducere întâlnită de-a lungul vremurilor de ermineuţi şi cercetătorii Bibliei este cea a lui Akylas din Sinope, o traducere preferată cu preponderenţă de evrei, considerând-o mult mai apropiată de textul ebraic decât de Septuaginta. Akylas a trait în vremea împăratului Hadrian (117 – 138 î.d.Hr.), cel despre care cunoaştem că ar fi deţinut o bogată bibliotecă de suluri din pergament cu diferite scrieri.

       Sfântul Ieronim se înscrie pe lista traducătorilor cărţilor Vechiului Testament  astfel, în jurul anului 400 d.Hr., acesta traduce textele în limba latină, limbă reprezentativă pentru întreg Imperiu Roman. Nu este de mirare că traducerea latină a lui Ieronim s-a numit Biblia Vulgata (˶în obşte cunoscută˝). Sfântul Ieronim adaugă şi cărţile Noului Testament în Biblia Vulgata, aceasta rămânând prima ediţie ˶integrală˝ a Bibliei până în zilele noastre.

       În secolul al XVI-lea (1516), Erasmus din Rotterdam se înscrie pe lista autorilor de ediţie critică a Bibliei cu lucrarea sa filologică. 

Cărţile Noului Testament au fost scrise initial în limba greacă, textul evangheliei de la Matei a fost singurul care a fost scris în aramaică, text pierdut astăzi. Păstrarea lui prin copiere în limba greacă a făcut să nu-l pierdem definitiv, având astăzi, totuşi, o versiune. Primele texte scrise ale Noului Testament au fost Epistolele Sfântului Apostol Pavel, lucru întâmplat în perioada 48-60 d.|Hr. Evangheliile, în număr de patru au fost redactate în perioada 60-100. Gruparea cărţilor Noului Testament, aşa cum o cunoaştem astăzi, este una mult mai târzie. Cercetările ne aduc la cunoştinţă faptul că textele Noului Testament au circulat la începuturi separat. Numele de vestirea cea bună, adusă de textele celor patru evanghelii înfăţişând viaţa, învăţătura şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos, este folosit pentru întâia oară de Sfântul Iustin martirul şi filozoful. 

       În anul 190, Tertulian de Cartagina, gânditor creştin şi filozof de mare anvergură, redactează în traducerile sale biblice în latină sintagma elină Καινή Διαθήκη = Noul Legământ; S-a păstrat până astăzi cu denumirea în limba română de Noul Testament. O altă denumire a Noului Testament este şi Sancta Scriptura, denumirea provine prin traducere din grecescul Τα χιέρα γραίναντα. Αu apărut numeroase copii ale textelor Vechiului şi Noului Testament, cea mai des copiată variant fiind Vulgata. Nu de puţine ori apăreau greşelile făcute de copişti, aceştia folosind la scriere sistemul tahygraphic (scriere rapidă prin dictare). Greşelile din cărţile Bibliei s-au transmis din nefericire, aflându-ne astăzi în faţa nenumăratelor ediţii manuscris pe care ar trebui să le corectăm şi îndreptăm după texte mult mai aproape de original. Unul dintre acestea este şi Codex Sinaiticus, redactat undeva la jumătatea secolului al IV-lea în limba greacă şi descoperit în secolul al XIX-lea la mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Sinai de cercetătorul german Constantine Tischendorf. Un alt text demn de luat în considerare de specialişti este şi cel al Codicelui Vaticanus tot din secolul al IV-lea cu unele diferenţe faţă de Sinaiticus.

       Secolul al IV-lea a fost unul reprezentativ şi pentru popoarele nou-încreştinate. Episcopul Wulfila traduce în gotică Biblia în secolul IV. Beda Venerabilul traduce în secolul VIII. Sfinţii care au încreştinat popoarele slave, Chiril şi Metodiu, alături de ucenicii lor, traduc în secolele IX-X textele scripturistice în slava medievală. În perioada secolelor XV şi XVI apar traduceri în germană, poloneză, franceză, spaniolă, maghiară şi italiană.

       Traducerile efectuate de John Wycliff în engleză (1380-1383) și de Martin Luther au reprezentat un moment extrem de benefic pentru cultură. Aici nu putem trece cu vederea tulburările grele din istorie pe care acest moment cultural le-a adus. Lucrările celor doi cărturari au fost traduceri direct din ebraică în limba germană (aprox. 1522-1532). Marile biblii poligote au fost de asemenea puncte importante în cultura vremii. Edițiile au apărut în Spania, Anglia, Franța și Țările de Jos între secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Într-o versiune românească era subliniat faptul că „Biblia înscrie, prin traducerea ei, în istoria neamurilor iubitoare ale lui Hristos, mari momente religioase și literare”. În istoria poporului român considerăm că a fost cu prisosință. În secolul al XVI-lea consemnăm primele traduceri biblice în limba română. Sunt considerate adevărate acte de naștere ale limbii române literare dar, în același timp, aceste traduceri stârnesc mișcări și dispute religioase. Motivul era acela de a-i atrage pe români la confesiunile luterană sau calvină. Influența husitismului, doctrina condusă după ideile englezului John Wycliff, a condus, sau cel puțin într-o fază incipientă, la traducerea cărților sfinte în limbile vernaculare. 

       Motivele pentru care primele traduceri biblice în limba română s-au făcut în Transilvania, sunt evidente. Transilvania devine provincia secolului al XVI-lea în care se răspândesc principalele curente ale Reformei.

       Bucovina este una din principalele regiuni în care s-au descoperit astfel de traduceri. Codicele Voronețean, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Scheiană sunt doar câteva dintre aceste traduceri de o deosebită importanță pentru literatura română sacră. Cercetătorii au ajuns la concluzia că originalele datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea, Banatul și Hunedoara fiind regiunile din care acestea provin. Despre textele rotacizante specialiștii au fost conduși la ideea că ele (copii ale acestora) provin din regiunea Moldovei, fiind scrise în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

       Diaconul Coresi, între 1559-1583, realizează primele traduceri tipărite la Brașov, dând astfel o însemnătate extrem de mare fixării limbii române. Magistrații sași ai orașului Tâmpa au jucat un rol extrem de important pentru tipografia sa așezată acolo. În același timp, orașul devenise un centru de prim ordin al luteranismului în Transilvania. Coresi nu s-a dovedit a fi neapărat un militant confesional, el era mai de grabă un om de meserie. Tipograful venea din Țara Românească. Limba de pe versanții Carpaților Meridionali – dacă este să facem o analiză – devine temelia limbii române literare, așa cum graiul din Île de France devine suportul lingvistic principal pentru limba franceză. Cunoaștem că diaconul Coresi a tipărit cele patru evanghelii (Tetraevanghelul, 1561), Faptele Apostolilor (Lucrul apostolesc, 1566), Psaltirea (1570) și o Psaltire slavo-română (1577). Palia de la Orăștie, tipărită în 1582, este cunoscută de cercetători ca fiind ultima traducere biblică care iese de sub teascurile tipografiilor transilvănene. Nu este de trecut cu vederea faptul că această lucrare s-a dorit a fi un adevărat instrument al propagandei calvine. Așa cum ne indică și numele [παλαια = veche], editorii au dorit ca lucrarea să cuprindă Vechiul Testament în întregime. Însă, s-a reușit introducerea doar primelor două cărți ale acestuia și anume: Geneza și Exodul. Astfel, apare, într-o limbă mult mai accesibilă decât cea a lui Coresi, încă o filă din istoria limbii literare române.

       Editorii au folosit pentru Palia de la Orăștie manuscrise mai vechi după traduceri maghiare sau slave. Cunoaștem astfel Palia de la Orăștie după Pentateucul lui Gáspár Heltai.

       Sub patronajul lui Gheorghe Rákoczi I, în secolul al XVII-lea (1648), Simeon Ștefan tipărește în cetatea Alba Iuliei Noul Testament (numit și Noul Testament de la Bălgrad). Lucrarea este integrală. Despre acest text editorii și traducătorii afirmă că au folosit „izvodul grecesc”, „izvodul lui Ieronim” și „izvodul slovenesc carele-i izvodit slovenește din grecească și e tipărit în Țara Moscului... însă de cea grecească nu ne-am depărtat, știind că... este izvorul celorlalte”. Exegeții consideră – prin compararea textelor –, că la traducere s-a folosit o versiune latină (Biblia Sacra) și este cea mai valoroasă tipăritură biblică apărută în secolul al XVI-lea în cultura românească.

       Biblia de la București, apărută în 1688 sub patronajul domnitorului Șerban Cantacuzino, o depășește din punct de vedere al calității lingvistice pe cea de la Bălgrad. Este într-adevăr recunoscută de specialiști drept un moment cultural de amploare pentru secolul al XVII-lea. Frații Radu și Șerban Greceanu, cărturari desăvârșiți la acea vreme, au jucat rolul esențial în traducerea textelor Bibliei. Nu excludem folosirea pentru textul acestei biblii a unei traduceri efectuate de Nicolae Milescu spătarul, text care cunoscuse până la acea vreme o largă circulație.

       Între 1698 și 1700,  centrele de formare apusene au luat amploare educațional-culturală. Foarte mulți tineri se formează în școlile de la Viena și Roma. Unirea românilor din Ardeal cu Biserica Romei (1698-1700), așază „Școala Ardeleană” ca temelie esențială a culturii și conștiinței naționale moderne. Școala Ardeleană a urmărit încă de la începuturi eliberarea literaturii religioase și, în general, a limbii române de slavonismul care se așezase peste cultura românească de la acea vreme. 



Preot Cercet. șt. Dr. Ion-Andrei Țârlescu

Academia Română



*     *      *






IRINEU MIHĂLCESCU (1874-1948) a fost un teolog și ierarh ortodox român, care a îndeplinit demnitatea de Mitropolit al Moldovei (1939-1947).

A publicat numeroase studii de dogmatică, apologetică, istoria religiilor, este autor de traduceri și de manuale de religie.

Dintre acestea enumerãm: Compendiu de Teologie simbolică (București, 1902); Darlegung und Kritik der Religionsphilosophie Sabatiers (Berna, 1903); Thisavros tis Orthodoxias. Die Bekenntnisse und Wichtigsten Glaubenszeugnisse der griechisch orientalischen Kirche, im Originaltext, nebst einleitenden Bemerkungen (Leipzig, 1904); Teologia Dogmatică specială (București, 1907); Cunoașterea lui Dumnezeu din studiul naturii neînsuflețite (București, 1910); Curs de Teologie Fundamentală sau Apologetică, vol. I (București, 1932); Curs de Istoria religiunilor și Teologie Fundamentală (București, 1935); La theologie symbolique au point de vue de l'Eglise Orthodoxe Orientale (București-Paris, 1932); Teologia luptătoare (București, 1941; ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994); Istoria religiunilor lumii (București, 1946).



*     *      *



Aceastã lucrare este o reeditare a cãrtii: „Istoria Sfântã a vechiului si Noului Testament“ pentru clasa I secundarã, apãrutã în anul 1942, la care s-au adãugat peste 85 de picturi autentic-bizantine executate de cunoscutul pictor de asezãminte religioase Valeriu Stoica.

Este o carte adresatã în primul rând copiilor sau persoanelor mai putin initiate în textele religioase, fiind o varianta adaptatã, cu un text foarte accesibil a Bibliei ortodoxe, realizatã de unul dintre cei mai înalti prelati ai Bisericii Ortodoxe Române – Î.P.S. Irineu Mihãlcescu. Ea poate fi, însã, inclusã în biblioteca oricãrui crestin fiind o carte absolut remarcabilã din punct de vedere redactional, grafic si tipografic.